Tomorrow’s just a dream

Mă simt ca un căcat. Am intrat într-o stare de depresie stupidă din care mai ies la mama naibii, cine ştie, la anul. Sunt pur şi simplu înmărmurit, speachless. Şi sunt atâtea lucruri la care nu mă pricep şi aş vrea să fie altfel. Sunt atât de multe lucruri la care nu excelez, sunt atât de multe zilele în care mă simt hotârât să fac ceva, iar hotărârea dispare din momentul în care mă ridic din pat. Fără să-mi dau seama. Dar ce vorbesc eu, când am mai dormit eu în pat ultima oara.. numai visez acolo. Când am mai dormit ultima oară? Ce aiurea e să vrei şi să nu poţi. Orice.

Ce aiurea e să te simţi aiurea. Să fi lipsit de orice fel de coerenţă, să nu vezi niciun rost în a fi treaz. Pentru mine e acelaşi lucru dacă sunt treaz sau beat. Mint. Nu e..

E mai bine să fi beat. Cred. Şi atunci sunt conştient într-un anumit punct de nulitatea care am devenit. O umbră timpurie, fără glas. Transparent şi degeaba. Umblu aiurea pe străzi, respir aerul degeaba, am aspiraţii, dar nu transpir pentru nimic. Doar încerc. Simt că merg în gol, mă uit în gol. Traversez strada şi mă văd în oglindă, totul e degeaba. Ce sens au cuvintele astea? Normal că n-au sens, tâmpitule!

N-au sens, că ai ajuns să-ţi pierzi culorile. Cu fiecare zi care trece, văd multe, înţeleg şi mai multe şi îmi doresc să nu pot atinge, să nu pot face nimic. Ştiind că e posibil şi nereuşind, nu găsesc scuze, pentru că n-am. Nu mai am pe ce sau pe cine sa dau vina, nu mai invoc nimic, mă simt gol. Ştiu că nu e prima oară când păţesc asta, dar parcă niciodată nu am simţit abisul ăsta atât de adânc, un gol negru, adâncituri în sufletul meu, e aiurea, aiurea, aiurea, aiurea, aiurea!

De ce ai plecat? Puteai să mai stai dar ai ales să salvezi ce nu merită salvat!
Eşti o proastă! Dar tot eu rămân cel mai mare prost. Preferam să mor atunci, decât să tânjesc după tine acum. Simt că fierb, îmi tremură mâinile şi curg apele de pe mine ca un râu al greşelilor, râu idiot, că nu ai sfârşit!

Prost, imbecil, că nici tu nu ai sfârşit!
Eşti defect!

Tu de ce n-ai putut niciodată să-mi faci rău şi să-mi spui cuvintele astea? Tu de ce n-ai putut niciodată să spui că nu mă iubeşti? De ce n-ai putut niciodată să fi muritoare? SĂ GREŞEŞTI, MĂCAR O A DOUA OARĂ! Că singura greşeală pe care o ai în viaţă, sunt eu! Sau am fost? Cum definim timpul aici? Că nu ştiu!

Nu mai ştiu nimic. Gah, dar ştiu tot şi asta mă stresează. Iar cad. Şi acum cine mă mai ridică? Ai vrut să-mi arăţi că pot să trăiesc fără tine, dar nu m-a învăţat nimeni să exist fără tine alături. Măcar de ştiu că pot să te aud, să te văd, e îndeajuns. Dar acum eşti ca praful în vânt, nu văd nicio soluţie, în afara inexistenţie, nu am rezolvare. Mi-ai salvat viaţa distrugându-mi-o. Mi-ai făcut cel mai bun rău, cel mai rău bun, m-ai aruncat în marea asta de contraste inutile, în sentimentul ăsta de neîmplinire, într-o porcărie fără sfârşit, taci, taci odată dreacului!

Nu pot. Pentru că nu pot să respir. Pentru că nu pot să mă mişc din locul ăsta. Pentru că fără tine, toate mişcările mele sunt degeaba. Fiecare aer tras în piept e degeaba. Ignoranţă, nesfârşire..





He stays still
He stays here
Unholy, unholy
He stays still
Stay unto me
Makes me feel unholy

Ya laï, ya laï...

Nothing
(Nothing)
Now that I have nothing
(Now that I have nothing)
I resolve to be nothing
(I resolve to be nothing)
Nothing to harm me, nothing to gain
(Nothing to harm me, nothing to gain)
I resolve to be nothing


Nothing
(Nothing)
Now that I have nothing
(Now that I have nothing)
I resolve to be nothing
(I resolve to be nothing)
Nothing to harm me, nothing to gain
(Nothing to harm me, nothing to gain)
I resolve to be nothing

Nothing
(Nothing)
Nothing
(Nothing)

He stays still
Stay unto me
Makes me feel unholy
Makes me feel unholy

We stay
No cause, stay...

Ei bine, m-am întors. Dar nu cu forţe noi, cum se spune. Tot cu alea vechi şi obosite, tot cu aceeaşi sictireală în sânge, tot cu acelaşi chef de viaţă stins şi umbrit de câteva cuvinte şi de mii de sentimente. Am fost convins de câteva persoane să redeschid blogul. Uhm, so I guess I did it.

S-a întors ăsta bă cu blogul lui, fugiţi!
Pfft, dacă mă gândesc mai bine, nu am făcut bine că l-am deschis. Ce urât din partea mea să nu fiu laş ca de obicei şi să dau satisfacţie unei persoane sau unor persoane, că mai mult de atât nu cred că o să aflaţi de la mine în viitorul apropiat.

Cică scriu lucruri interesante, dar numai aberez şi dau din taste aiurea, am o melodie pe repeat de 10 minute. Şi o să fie pe repeat şi peste 10 ore. Ăsta e umbre cel breaz. Mulţi dintre cei care citesc blogul ştiu că asta mi-e porecla. Dacă nu ştiau, află acum. Need I say why? Nu. Şi nici că am chef să intru în subiecte de genul.

Privind de departe, lucrurile sunt uşoare. Încerc uneori să mă detaşez. De tot. De absolut tot. Să mă privesc pe mine însumi cel prost, aşa, de la depărtare, de pe o bancă de undeva. Undeva unde e linişte şi adie vântul. Undeva unde cad frunze aurii din copaci. Undeva unde sunt doar amical, sunt neutru. Prost zis neutru, sunt neutru spre fericit, că n-am griji... Ce griji mai are şi ăsta? Zic eu în gândul meu, privind către eu cel prost. Eh, las' că-i simplu. E doar o perioadă adolescentină, aşa-s toţi la vârsta lui, pubertatea, liceul, alea alea..

Oare?

Chestiile astea mă depăşesc pe mine cel amical. Dar sunt banale din punctul de vedere al prostului obosit, stresat şi plictisit de viaţă. Când aud motivele de mai sus, parcă mă lovesc de aceeaşi disc stricat, la infinit, numai asta au toţi de presupus? Până şi persoana amicală din mine presupune asta, deci nu e un sentiment necunoscut. Cine ştie câte alte persoane de vârsta mea am judecat eu astfel, fără rost. O judecată proastă, făcută după ambalaj. Un ambalaj ieftin şi sfrijit, tocit, şifonat. Dacă ăsta are probleme mai grave? Dacă ăsta nici nu ştie ce e aia adolescenţă? Dacă ăsta a depăşit stagiul copilului încă de pe vremea în care a dat prima oară nas în nas cu dragostea cea dintâi, ce urma să fie (zise el sperând) cea din urmă şi ultima.

Nu ştiu dacă toţi au aceleaşi aşteptări, eu sunt un o persoană care priveşte spre eternul scurt, puţin plictisitor. Îmi place să ştiu că e ceva permanent. Îmi place să gândesc că nu mă voi uita în urmă cu regret încercând să-mi fac loc prin mulţimea de oameni, căutând o a doua.

"Zece mii de gânduri, zece mii de feţe, între noi sunt zece mii de vorbe şterse"

Oare chiar sunt atât de multe? De fapt, atât de puţine...
Da, uimitor cum trupa Paraziţii atinge coarda sensibilă de atât de multe ori. Considerată o trupă vulgară şi ignorantă, e uimitor cât de marginalizaţi sunt chiar şi acum în anul 2009, dar cum erau la început. În aparenţa lor, sunt vulgari, dar nimeni nu aude mesajele din spatele cuvintelor?
E unul din motivele pentru care încă îi ascult cu mare drag, nu pentru că înjură, ci pentru că au un înţeles anume pentru mine. O trupă pe care o îndrăgesc încă din copilărie şi nu îmi voi schimba niciodată părerea despre ei. Paraziţii rămân veşnic la fel.

Trecând mai departe, privind încă de pe banca aceea nenorocită, comparând situaţia cu cea a prostului obosit, mă gândesc. Iar.

Mă gândesc ca e mai bine dacă nu mă gândesc, dar după aia sunt degeaba, nu-i aşa?
De ce mama dracului încerc să mă deduc?
De ce nu las nimic în voia sorţii?
Există karma?

Nu există nimic, ne închinăm la pietre..