Tomorrow’s just a dream

Lumea probabil că nu înţelege de ce nu există postări legate strict de numele blogului, nu neapărat titlul.. De ce nu au existat până acum asemenea postări? Pentru că nu m-am simţit eu în stare să le fac. Dar uite că există momente în care sunt melancolic şi curajos. E momentul în care eşti treaz dar dormi, eşti laş dar ai curaj. Să începem cu..fireşte, începutul. De fapt, am început deja, cu autocritică şi ironie, ca de obicei. Încerc să mai scap de obiceiurile astea de a dramatiza în scris atât de mult. Foarte aiurea, nu cred că pot. În fine.

Mood of the post ? Uhm, here ya are. The reverb kills me.

Melodie pentru o persoană care nu va citi niciodată aceste rânduri. Are să se simtă când ochii ei se vor pierde printre aceste rânduri, visam eu. Dar nu vreau să mă gândesc mai departe de atât pentru că nu am putere. După cum am mai spus, sunt laş când vine vorba de sentimente de genul ăsta. Şi am motivele mele, destul de întemeiate sau nu, aşa cum sunt ele.. Sunt îndeajuns încât să nu pot da nume. Nici că aş vrea. Las loc de interpretare? Nu chiar.

Cel mai nasol sentiment de nostalgie. Să dai nas în nas cu o a doua şansă pe care n-ai crezut vreodată că o să o ai. Chiar dacă acea şansă are acum altă culoare, e o culoare la fel de vie.. Şi vibrează. Vibrează incontestabil de frumos şi te aruncă într-o mare de fiori..ca pe vremuri. Sunt plin de nonsensuri.

Ca pe vremuri.

În sfârşit am terminat blogul şi arunc şi prima postare. L-am terminat, teoretic.. Mi-a fost lene să mă gândesc ce fel de logo să bag în header, la cât de meticulos sunt şi la câtă aiureală e în mintea mea, n-am fost în stare să duc la bun sfârşit acest obiectiv. Eh, mai sunt zile. Şi blogul nu pleacă nicăeri, că nu-l las eu să plece.

M-am gândit destul de mult dacă blogul să fie mai mult în română, mai mult în engleză, în totalitate în română sau în totalitate în engleză. Decizii, decizii.. Neputând să mă decid, le-am îmbinat pe toate şi gata. Cine nu înţelege naiba ştie ce, deaia are commenturile, să întrebe :)

Şi e ciudat cum niciodată nu am vrut să îmi fac publice sentimentele, evenimentele din viaţa de zi cu zi, fie ele afişate cu sau fără subînţeles, n-am fost genul de persoană curajoasă care să îşi facă un jurnal (şi aici nu mă refer la cel online). Pentru că mă gândeam, de asemenea, de ce îşi fac anumite persoane jurnal? Şi după aceea îl protejează cu disperare, îl ascunde ş.a.m.d.
Care e scopul? Simplu. Omului îi place să fie misterios. Dacă nu exista posibilitatea ca cineva să răscolească sau să găseasca din întâmplare jurnalul cu cele mai adânci secrete şi cele mai perverse gânduri ale sale, mai îşi scria omul propria sa istorie pe nişte foi neînsemnate? Oricum, "what has been seen, cannot be unseen".

Şi care e rostul blogului şi de ce am simţit eu nevoie să îl fac? Simplu. Să am un loc unde să-mi aştern gândurile, să pot fi criticat şi să pot răspunde la critici, să mă descarc şi să mai pierd din timpul atât de mult şi preţios pe care îl am la dispoziţie (cică). Să împart cu alţii trăirile şi netrăirile, văzutele şi nevăzutele, filozofii fără sfârşit, momente depresive, melancolie, bucăţi din mine, gânduri negre sau mov, eventual verzi, sau poate, chiar maro. Bla bla bla.
Indiferent de cărarea pe care mergi, de subiectul pe care îl abordăm, ajungem la concluzie că viaţă este ori frumoasă, ori de căcat. La mine pe blog o să întâlniţi mai mult a 2-a variantă, dar, sistematic vorbind, puteţi stabili un contrast şi să vedeţi ş cealaltă parte. Traducere: dacă tâmpitul ăsta vorbeste numai despre câte mii şi mii de motive are să se arunce de la balcon, păi, bă, atunci eu ştiu exact ce să nu fac!

Şi fel şi fel de discuţii interminabile, teorii ale chibritului sau ale brichetei.

Ca un fel de sfârşit al introducerii,
Îmi scriu inexistenţa. Las loc de interpretare.