Tomorrow’s just a dream

Ei bine, m-am întors. Dar nu cu forţe noi, cum se spune. Tot cu alea vechi şi obosite, tot cu aceeaşi sictireală în sânge, tot cu acelaşi chef de viaţă stins şi umbrit de câteva cuvinte şi de mii de sentimente. Am fost convins de câteva persoane să redeschid blogul. Uhm, so I guess I did it.

S-a întors ăsta bă cu blogul lui, fugiţi!
Pfft, dacă mă gândesc mai bine, nu am făcut bine că l-am deschis. Ce urât din partea mea să nu fiu laş ca de obicei şi să dau satisfacţie unei persoane sau unor persoane, că mai mult de atât nu cred că o să aflaţi de la mine în viitorul apropiat.

Cică scriu lucruri interesante, dar numai aberez şi dau din taste aiurea, am o melodie pe repeat de 10 minute. Şi o să fie pe repeat şi peste 10 ore. Ăsta e umbre cel breaz. Mulţi dintre cei care citesc blogul ştiu că asta mi-e porecla. Dacă nu ştiau, află acum. Need I say why? Nu. Şi nici că am chef să intru în subiecte de genul.

Privind de departe, lucrurile sunt uşoare. Încerc uneori să mă detaşez. De tot. De absolut tot. Să mă privesc pe mine însumi cel prost, aşa, de la depărtare, de pe o bancă de undeva. Undeva unde e linişte şi adie vântul. Undeva unde cad frunze aurii din copaci. Undeva unde sunt doar amical, sunt neutru. Prost zis neutru, sunt neutru spre fericit, că n-am griji... Ce griji mai are şi ăsta? Zic eu în gândul meu, privind către eu cel prost. Eh, las' că-i simplu. E doar o perioadă adolescentină, aşa-s toţi la vârsta lui, pubertatea, liceul, alea alea..

Oare?

Chestiile astea mă depăşesc pe mine cel amical. Dar sunt banale din punctul de vedere al prostului obosit, stresat şi plictisit de viaţă. Când aud motivele de mai sus, parcă mă lovesc de aceeaşi disc stricat, la infinit, numai asta au toţi de presupus? Până şi persoana amicală din mine presupune asta, deci nu e un sentiment necunoscut. Cine ştie câte alte persoane de vârsta mea am judecat eu astfel, fără rost. O judecată proastă, făcută după ambalaj. Un ambalaj ieftin şi sfrijit, tocit, şifonat. Dacă ăsta are probleme mai grave? Dacă ăsta nici nu ştie ce e aia adolescenţă? Dacă ăsta a depăşit stagiul copilului încă de pe vremea în care a dat prima oară nas în nas cu dragostea cea dintâi, ce urma să fie (zise el sperând) cea din urmă şi ultima.

Nu ştiu dacă toţi au aceleaşi aşteptări, eu sunt un o persoană care priveşte spre eternul scurt, puţin plictisitor. Îmi place să ştiu că e ceva permanent. Îmi place să gândesc că nu mă voi uita în urmă cu regret încercând să-mi fac loc prin mulţimea de oameni, căutând o a doua.

"Zece mii de gânduri, zece mii de feţe, între noi sunt zece mii de vorbe şterse"

Oare chiar sunt atât de multe? De fapt, atât de puţine...
Da, uimitor cum trupa Paraziţii atinge coarda sensibilă de atât de multe ori. Considerată o trupă vulgară şi ignorantă, e uimitor cât de marginalizaţi sunt chiar şi acum în anul 2009, dar cum erau la început. În aparenţa lor, sunt vulgari, dar nimeni nu aude mesajele din spatele cuvintelor?
E unul din motivele pentru care încă îi ascult cu mare drag, nu pentru că înjură, ci pentru că au un înţeles anume pentru mine. O trupă pe care o îndrăgesc încă din copilărie şi nu îmi voi schimba niciodată părerea despre ei. Paraziţii rămân veşnic la fel.

Trecând mai departe, privind încă de pe banca aceea nenorocită, comparând situaţia cu cea a prostului obosit, mă gândesc. Iar.

Mă gândesc ca e mai bine dacă nu mă gândesc, dar după aia sunt degeaba, nu-i aşa?
De ce mama dracului încerc să mă deduc?
De ce nu las nimic în voia sorţii?
Există karma?

Nu există nimic, ne închinăm la pietre..