Tomorrow’s just a dream

Lumea probabil că nu înţelege de ce nu există postări legate strict de numele blogului, nu neapărat titlul.. De ce nu au existat până acum asemenea postări? Pentru că nu m-am simţit eu în stare să le fac. Dar uite că există momente în care sunt melancolic şi curajos. E momentul în care eşti treaz dar dormi, eşti laş dar ai curaj. Să începem cu..fireşte, începutul. De fapt, am început deja, cu autocritică şi ironie, ca de obicei. Încerc să mai scap de obiceiurile astea de a dramatiza în scris atât de mult. Foarte aiurea, nu cred că pot. În fine.

Mood of the post ? Uhm, here ya are. The reverb kills me.

Melodie pentru o persoană care nu va citi niciodată aceste rânduri. Are să se simtă când ochii ei se vor pierde printre aceste rânduri, visam eu. Dar nu vreau să mă gândesc mai departe de atât pentru că nu am putere. După cum am mai spus, sunt laş când vine vorba de sentimente de genul ăsta. Şi am motivele mele, destul de întemeiate sau nu, aşa cum sunt ele.. Sunt îndeajuns încât să nu pot da nume. Nici că aş vrea. Las loc de interpretare? Nu chiar.

Cel mai nasol sentiment de nostalgie. Să dai nas în nas cu o a doua şansă pe care n-ai crezut vreodată că o să o ai. Chiar dacă acea şansă are acum altă culoare, e o culoare la fel de vie.. Şi vibrează. Vibrează incontestabil de frumos şi te aruncă într-o mare de fiori..ca pe vremuri. Sunt plin de nonsensuri.

Ca pe vremuri.